Lăcrămioara

Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.

Florile din jur se-ntreabă:
- Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
- Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare,
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.

Nu e alta-aici ca mine,
O zeiţă sunt doar eu!
- Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.

Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare,
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.

Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…

Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
Emilia Plugaru

 (voturi 1)